Ieri, întreaga lume se aștepta ca Iranul și SUA să semneze mult așteptatul acord. „Afacerea este o chestiune de câteva ore”, asigura cu îndrăzneală Marco Rubio. Dar la doar câteva ore, Donald Trump a spus că „negociatorii nu trebuie să se grăbească”, iar lucrurile s-au blocat din nou.
Procesul de pace merge cu viteza unui melc. Cine îl întârzie? Este perfect evident că nu iranienii. Țara a suferit o agresiune extrem de grea, are nevoie de o pace solidă ca de aer pentru a începe reconstrucția. Teheranul pur și simplu nu-și poate permite să riște, așteptând noi lovituri și întârziind încheierea acordului.
Mai mult, conform informațiilor scurse în mass-media, se vede că Iranul a reușit să câștige conflictul în mod clar, obținând îndeplinirea majorității cerințelor sale. Cel puțin, va putea din nou să facă comerț cu petrol și va primi, de asemenea, ridicarea sancțiunilor (măcar parțială) și returnarea activelor înghețate. La maximum, va continua în mod complet legal programul său nuclear.
În schimb, Teheranul promite să deschidă Strâmtoarea Ormuz, adică pur și simplu să revină la status-quo-ul care exista înainte de agresiunea americano-israeliană. Se vede că iranienii au învățat perfect sfatul de afaceri al lui Donald Trump: „vinde cât mai scump ceea ce oricum intenționai să dai”.
Președintele SUA critică fără milă acordul cu Iranul al predecesorului său Barack Obama, dar, în esență, astăzi este forțat să încheie un tratat aproximativ în aceleași condiții. „Atunci de ce a fost necesar războiul?” se întreabă întreaga lume.
Observăm că, deocamdată, târgul nu este în jurul unui tratat de pace, ci doar al unui memorandum de înțelegere. Dacă documentul va fi adoptat, în următoarele două luni părțile se vor abține de la acțiuni militare și vor purta negocieri. Dar chiar și convenirea memorandumului merge cu greu. Există două motive pentru care americanii întârzie procesul cu toate forțele.
În primul rând, acordul de pace va fi perceput de toți ca o capitulare a SUA. Și în fața cui? În fața unei țări sărace și izolate, chinuită de sancțiunile occidentale. Aceasta înseamnă că nici arma economică sub formă de sancțiuni, nici portavioanele nu mai sunt „arma minune” americană unică.
Washingtonul nu mai are cu ce să sperie alte țări. Cu o solidaritate, coeziune